Embedded Files
Când am început prin anul 2000 să practic câteva mișcări de parkour nu îmi trecuse prin minte nimic legat de siguranță, și cu atât mai puțin orice legat de riscuri. La vremea respectivă nu existau tutoriale, nici antrenori, doar youtube și o mână de tineri energici. Ne uitam peste clipurile online încercând să deslușim mișcări și tehnici, rămâneam uluiți de înălțimea de la care săreau unii și combinațiile fluide pe care le făceau alții.
În primul an nu făceam nici măcar încălzire, iar tot ce învățam alături de alți practicanți era pus la încercare în orice context, indiferent de risc. Îmi aduc aminte că sărisem de la o înălțime similară cu etajul 1, după ce câteva luni mă obișnuisem să sar de la înălțimi mici și apoi progresiv mai mari. Când am prins curaj să fac saltul m-a lovit un val de adrenalină și am profitat de ocazie alergând pe o bordură de la treptele Râpei Galbene din Iași (care crește progresiv ca înălțime până la etajul 4). Din nou, nu am simțit vreun pericol propriu zis.
Riscuri? Care riscuri?
Riscuri? Care riscuri?
Primul contact cu frica a apărut când am vrut să fac un salt peste un gol de 1 etaj, cu diverse lucruri depozitate haotic. Era una din mișcările pe care le văzusem la o adunare națională de parkour, și mă tenta tare să o încerc. Când m-am poziționat pentru lansare, după câteva secunde am simțit cum mă învăluie frica, pentru că dacă nu ajungeam pe partea cealaltă, riscam spitalizare în cel mai bun caz. Distanța nu era mare între bara de pe care săream și zidul pe care aterizam, însă riscul era destul de mare. A fost printre primele mișcări pe care nu le-am făcut pentru că frica era prea mare și riscul pe măsură.
Ulterior o experiență similară am avut la un salt de pe o margine de bordură pe o altă bordură, cu diferență mare și de înălțime și de lungime. De data asta am încercat să fac saltul măcar lângă bordură, pe o suprafață liberă. În timpul lansării frica m-a luat din nou și nu am făcut decât un drop (o aterizare de la acea înălțime) și atât, fără niciun salt în lungime.
Conștientizarea riscurilor este ceea ce m-a ținut pe linia de practică, și asta a venit pe filiera fricilor personale. Nu pot să vorbesc despre siguranță fără să am asta în vedere.
Cât de periculos este parkour de fapt?
Cât de periculos este parkour de fapt?
Din cele spuse mai sus până și eu aș trage concluzia că am fost nesăbuit față de pericolele la care mă expuneam. Asta nu înseamnă că disciplina asta este periculoasă, ci că eu eram inconștient. Disciplina e un instrument, cum ajunge practicantul să o folosească este ceea ce îl expune la riscuri și, simultan, îl menține în siguranță. Nivelul fiecăruia ține de mai mulți factori (pregătire fizică, mentală, emoțională), iar asta predetermină într-o anumită măsură și ce situații sau mișcări experimentează practicantul de parkour.
Un practicant bun de parkour își cunoaște propriile abilități și limite, și este capabil să evalueze atât riscurile care apar în timpul unei mișcări sau traseu pe care îl va executa, dar și cum să reducă sau să trateze pericolele ce pot apărea, pentru a ieși din mișcare cât mai în siguranță posibil.
Pentru cineva din exterior, care nu cunoaște procesul, este uneori înfricoșător să fie martor la unele lucruri pe care le fac practicanții, mai ales când vine vorba de înălțimi. Și este de înțeles, pentru că prin același tumult de emoții a trecut inițial și practicantul - traceurul. Diferența majoră este că în timp, cu mult exercițiu fizic, mental și emoțional, acea mișcare pe care alții o văd extrem de riscantă este pentru practicant ceva relativ ușor și în control. Spre exemplu mersul în echilibru pe bară pare joacă de copii la sol, până ridici înălțimea la 1, 2, 3 ,5, 10 metri sau mai mult. Riscul crește odată cu înălțimea, însă ceea ce îl menține în siguranță pe practicant este
atenția sa la mișcările pe care le face
atenția sa la obstacolul cu care interacționează
experiența cumulată până atunci pe controlul emoțiilor
abilitățile cumulate până atunci pe controlul mișcărilor corpului
evaluarea precisă a riscurilor care pot apărea pe toată durata execuției
setul de mișcări, abilități și reacții care să îl ajute în caz de urgență
Pentru cineva din exterior acestea sunt invizibile și rareori inferabile. Un exemplu similar, din alt domeniu, este alpinismul montan. Fără să cunoști măcar un minim de informații legate de practica asta poți ușor să tragi concluzia greșită că dacă ai echipament ești pregătit. În parkour echipamentul nu există propriu-zis, pentru că e înlocuit de tehnicile de mișcare a corpului peste, prin, pe sub și de pe obstacole pentru a-l menține în siguranță.
Orice practicant bun de parkour își are siguranța pe primul loc, pentru că orice accidentare îl va opri din practică, fie temporar, fie permanent. Rata de accidentări în parkour e similară cu orice sport ce conține impacturi puternice din viteză (vezi fotbal, gimnastică, rugby, skateboard, snowboard, ski - deși ultimele 3 au riscuri mai crescute datorate vitezei relativ mai mare, ceea ce în speță ridică gradul de leziune în caz de accidentare).
În parkour practicantul învață în primul rând să absoarbă și să transfere forța impactului prin zeci de tehnici, întocmai pentru a nu-i produce pagube în corp. Multe mișcări mai riscante din punct de vedere al vitezei, înălțimii sau distanței acoperite sunt realizate abia după ce practicantul reușește să controleze cu succes și ușurință (deci în manieră confortabilă) atât propria forță cât și cea generată de impact.
În al doilea rând, traceurul exersează aceeași mișcare de foarte multe ori pentru a perfecționa fiecare repetiție întocmai pentru a nu lăsa loc pentru greșeli. De exemplu multe sărituri precise sunt făcute la sol și ulterior pe borduri joase / trepte întocmai ca aterizarea să fie precisă la un nivel mai înalt.
În final un traceur bun este capabil să își adapteze stilul de mișcare pentru orice tip de obstacol, mediu și condiție meteo. Nu înseamnă că va executa aceleași mișcări în exact aceeași manieră, însă cu siguranță va putea să execute ceva similar într-o manieră mai sigură (de exemplu depășire în viteză pe uscat vs depășire în siguranță pe suprafața umedă).
Toate cele de mai sus sunt obținute într-un timp relativ lung, cu mult exercițiu și consecvență. La fel ca și în orice alt domeniu, fie sportiv ori nu, cu cât practicantul e mai dedicat și disciplinat în propria-i experiență, cu atât devine mai sigur pe ceea ce face, mai competent, masterful . Cum ar fi dacă o mișcare de parkour ar fi văzută la fel cum e văzut și reverul Simonei Halep - obținut prin multă trudă și repetiție?
Și totuși, poate fi periculos să faci parkour?
Și totuși, poate fi periculos să faci parkour?
În opinia mea nu există sport de mișcare fără risc de accidentare, iar disciplina parkour nu este excepție. Scopul nostru în parkour nu este să evităm accidentările, ci să știm cum să reacționăm în caz de eroare ca loviturile, căzăturile și leziunile să aibă un impact cât mai redus, de preferat zero.
Ce se vede pe internet sunt de regulă practicanți cu mulți ani în spate și poate părea foarte ușor de reprodus. Realitatea este că pare ușor pentru că a fost perfecționat să arate elegant și ușor, prin zeci, sute sau mii de repetiții. Și de aici e și mai ușor să se pice în capcana ”a, hai să încerc și eu că arată ușor”, fie ca o spune un începător care nu are experiență sau un profesionist care a omis anumite detalii. Așa apar accidentările grave, prin faptul ca atenția nu este orientată la mișcare și practica în sine, ci la cum arată, cum e văzută de alții.
După aproximativ 8 ani de predat și 23 ani de antrenamente, pot spune că cel mai de impact factor ce face parkour să fie periculos este validarea externă, când atenția cade pe aprecierea celorlalți pentru ceea ce fac. Majoritatea practicanților buni pe care i-am întâlnit sunt capabilli să se folosească de privirile celorlalți ca o formă de feedback pentru a-și trage informații legate de diverse detalii din mișcare, și să nu pice în plasa aprecierii lor. Și aceasta, ca și celelalte aspecte și abilități din parkour, este ceva ce se antrenează progresiv.
Report abuse