• încălzire: pregătirea fizică și mentală pentru efort, prin exerciții de rotație+răsuciri ale articulațiilor și membrelor și prin extensii+conrtacții ale mușchilor. La nivel fizic urmăresc producerea lichidului sinuvial din articulații și stimularea circulației sângelui în tot corpul. 

  • • exemple: rotații de brațe, fandări, tras/împins cu partener, echilibru în timp ce te ferești de partener etc.

• condiționare: serii de exerciții fizice menite să îmbunătățească performanțele atleților în materie de agilitate, forță, mobilitate și rezistență. Pot fi specifice nevoilor fiecărui atlet sau generale - destinate performanței grupului. În funcție de scopul urmărit, secțiunea asta poate fi introdusă ori imediat după încălzire, parțial sau integral, ori după tematica principală prin suprapunere cu etapa de aprofundare, ori înainte de răcire (mai ales dacă include exerciții de rezistență).

  • • exemple: sprint 5-10 secunde, genuflexiuni, mers patruped, sărituri pliometrice, flotări, cărat partener, exerciții de întindere pentru sfoară etc.

• tematică principală: secțiune în care abordez anumite principii și valori, teme fundamentale din parkour, tehnici de mișcare și combinații de mișcări. Toate acestea sunt pe durata antrenamentului în proporții diferite, în funcție de scopul pe care îl urmăresc. 

  • • exemple: tehnici de depășire, valori precum curaj și colaborare, reziliența la efort, strategii de rezolvare a unor trasee, încredere în sine sau colegi etc.

• etapă de aprofundare: aici sunt incluse momentele de practică liberă, provocări, testări și jocuri interactive solo sau de grup prin care cursanții pun în practică și înțeleg senzorial ce am lucrat în etapa precedentă. 

  • • exemple: de făcut o săritură din 3 încercări, creare traseu solo sau cu partener, imitat parteneri în mișcări etc

• răcire: finalizarea antrenamentului prin exerciții fizice și mentale cu scopul de a aduce practicantul la un nivel de relaxare. Asta se realizează fie prin exerciții de respirație, fie prin exerciții de întindere dinamică progresive (de la cât mai dinamic la cât mai static) - aici urmăresc ca respirația și circulația sângelui să revină la valorile inițiale, de dinaintea antrenamentului și detensionarea musculară acolo unde e cazul. Tot aici recapitulez ce am discutat și examinăm împreună progresul fiecăruia. 

De exemplu, azi mă voi antrena la săritura de pe loc (saltul precis). Scopul meu e să îmi îmbunătățesc precizia aterizărilor, drept urmare voi face între 100 și 150 de repetiții. Dacă scopul este să devin mai precis, atunci fiecare repetiție va fi o încercare din care îmi extrag informații: Ce m-a ajutat? Ce nu m-a ajutat? Trebuie să sar mai înalt? Am alunecat ? Am forță suficientă să ajung pe punctul de aterizare? Execut corect tehnica pe toată durata mișcării?  

În această situație ideea nu e să fac 100-150 de repetiții, ci să fac 100-150 de iterații (deci să mă folosesc de feedbackul de la fiecare repetiție). Cu alte cuvinte, ca să apelez la unul din principiile fundamentale ale disciplinei parkour, îmi testez abilitățile și mă adaptez sau îmi adaptez tehnica cu fiecare încercare în parte. Asta e intenția de fapt.

Odată ce reușesc să controlez saltul și precizia, de aici urmează să îl testez și în alte situații/locuri, pentru a-l aprofunda, pentru a-l putea executa perfect indiferent de context. De altfel, o vorbă răspândită în parkour este ”once is never”, ceea ce face traceurii să își mențină practica la un standard înalt. Expresia în sine sugerează că dacă ai făcut o mișcare mai dificilă doar o dată, e bine că ți-ai deblocat-o, însă contează mai mult să nu o faci din frică, ci cu control. Așadar, e nevoie să o poți face de măcar 3 ori la fel de bine pentru a demonstra că o stăpânești.

În aceeași măsură mă raportez și când pregătesc un antrenament pentru cursanți. Intenția la bază este să transmit una din valorile de parkour printr-o anumită tehnică, combinație de mișcări sau provocare. 

Scopul final este ca fiecare să afle ceva despre sine, să își depășească o limită, să devină mai bun, indiferent că fiecare atinge una sau mai multe din cele enumerate, așadar să fie o vesiune mai bună a lor. În fond, ca antrenor, îmi doresc ca fiecare să plece acasă cu un pas mai aproape de ceea ce și-au propus, conștienți și mândri de efortul pe care l-au depus pentru a câștiga acel pas. 

Cum implementez aceste aspecte ține de cât de bine pregătit sunt eu pentru fiecare element pe care urmează să îl expun cursanților, fie că e vorba de tehnică, valori sau abilități fizice.  Deseori îmi spun că nu pot să cer cursanților ceea ce eu nu pot face, drept urmare și eu însumi trebuie să fiu la standarde înalte și să încerc să fiu o versiune mai bună a mea înainte de a avea pretenția asta de la cursanți.

În timpul antrenamentelor de grup deseori e o atmosferă care crește încrederea, practicanții se simt angrenați și susținuți, drept urmare încearcă mișcări ce uneori sunt în afara zonei de confort. Faptul că unii colegi pot face o mișcare, în vreme ce alții încă lucrează la ea, devine o sursă de inspirație și motivație pentru restul. Comparația e inevitabilă, și aici intenția din spatele comparației arată de ce disciplina asta este noncompetitivă la bază- mă compar cu alții pentru feedback sau pentru ego, pentru colaborare sau pentru clasare? În fond, comparația servește ca o măsură prin care aflăm informații despre practica noastră și abilitățile noastre, iar la bază multe evenimente de parkour au ca scop schimbul de experiență, inspirația și progresul fiecăruia.

În contrast cu antrenamentele de grup, la antrenamentele solo ești doar tu cu propriile gânduri, fără susținere externă și fără sursă de inspirație. Uneori, asta e suficient să te facă să eviți să te antrenezi pe cont propriu, iar asta nu e o situație limitată doar la parkour! Antrenamentul solo nu e ușor, pentru că această disciplină este ca o oglindă când o practici singur, reflectând înapoi orice gând și comportament ascuns. Dan Edwardes, fondatorul Parkour Generations, vorbește despre această oglindă ca fiind una din cele mai obiective și sincere metode de a-ți afla competențele. E un obstacol în sine și durează până se depășește. Ca la orice obstacol, e vorba despre propriul nivel de practică și propriile limitări care ne provoacă, iar depășirea sa e un proces prin care învățăm aspecte despre noi ce nu ies ușor la suprafață.

Pentru mine cel mai dificil a fost să mă obișnuiesc cu propria prezență. Nivelul de practică e ok cât să pot să execut ce îmi propun. Ceea ce mă încurca deseori e propria minte, care de cele mai multe ori încerca să fie atentă la cum se vede mișcarea pentru ceilalți (validarea externă de care vorbeam aici). Pe lângă asta, în multe ocazii mă limitam la anumite mișcări din cauza nesiguranței față de propriile abilități, în tandem cu autocritica ce îmi oprea progresul pe multe mișcări.

Cu timpul am învățat să mă antrenez pentru mine și să ignor privirile, să mă ascult doar în materie de feedback constructiv și să am încredere în reflexele mele. A fost nevoie de mult timp, multe încercări și disciplina de a fi consecvent, pentru că a trebuit să mă schimb ca persoană, să devin independent de alții pentru antrenament și să fiu încrezător în mine. Abia după ce m-am concentrat doar pe antrenamentul meu am început să mă cunosc, ce frici și limite aveam, ce abilități erau de ajutor și care trebuiau lucrate. 

Un mare beneficiu din antrenamentele solo este faptul că devii mult mai sigur pe tine, iar asta are un impact pozitiv și vizibil în antrenamentele de grup.

Pentru început, experiențele diferă pentru fiecare, în funcție de nivelul de practică pe care îl posedă și abilitățile fizice pe care le deține. 

Totuși, la nivel de bază, toți practicanții trec prin următoarele de mai jos, mai devreme sau mai târziu:

• mult efort fizic

• multă bucurie când se depășește ceva greu

• conștientizare a propriilor abilități și uimire când sunt peste nivelul așteptat

• colegialitate - echipă - colaborare - susținere

• frică de eșec, frică de accidentare, frică exagerată de minte pentru ceva simplu

• curaj când depășesc o limită

• încredere când fac o mișcare și sunt susținuți de colegi

• multe zgomote în minte înainte de un salt mai greu

• adrenalină odată ce au reușit o mișcare dificilă

• entuziasm când colegii reușesc o mișcare dificilă sau riscantă

• mândrie și încredere când reușesc să facă o mișcare dificilă sau riscantă

• creativitate și libertate când creează un traseu

• satisfacție când rezolvă un traseu complicat sau o provocare mai tehnică (e.g. un salt precis printr-un spațiu strâmt pe un loc îngust)

• împlinire când văd cu proprii ochi progresul la o mișcare ce le dădea bătăi de cap în trecut

• curaj și încredere când evită cu succes o accidentare

• amuzament la propriile greșeli 

• concentrare când trebuie să fie deciși la ce urmează să facă, și la ordinea în care să o facă etc.

Tot ce am enumerat reprezintă o parte din ceea ce experimentează cursanții mei și inclusiv eu ca practicant în timpul antrenamentelor de parkour. 

Automat sunt elemente ce nu pot să le cuprind doar prin cuvinte, și fiecare este cu un subtrat personalizat, în funcție de experiențele fiecăruia. 

Cu toate acestea, cred că îți poți forma o idee mai clară dacă vezi pe cont propriu, fie prin clipul de mai jos sau prin participare la un curs.